Linii.. Plutesc între linii și simt cum mă cufund într-o lume care nu e a mea. E lumea lor. O lume în care nu mă recunosc. Sunt linii .. linii și tipare care-mi îneacă vocea. Atât de nepăsătoare că mi-au furat glasul. Mă caut cu disperare în atâtea și atâtea forme geometrice. Sunt un tipar, un tipar printre linii. Un tipar fără rădăcini. Unde sunt? Cine sunt eu? Sunt suma deciziilor celor din jur, sunt dorințele și eșecurile lor, sunt o bucată de carne vie care respiră viață prin linii de bumbac și nori de catifea.
În cerc mii de păsări mor prematur și se aștern pe identitatea mea. Totul se reduce la linii. În cutii păstrez ani. Pentru fiecare emoție am o cutie. Pentru fiecare “cine sunt eu?”, am o cutie. Unde mă simt acasă?
În spate sunt cadavre în lanurile de grâu și nimeni nu le strânge. În fața mea e un camp neted. Cutii..Toate se potrivesc în cutii gata să fie mutate în alte locuri. Oamenii nu știu.. merg prin fum și nu-și văd pașii..ei merg în linii încercând să-i tragă și pe alții de mână. Cine sunt eu? Îi văd cu mâinile îndreptate în linii. Sunt expertă-n cutii. Le strâng, le umplu. Îmi încape viața-n ele. Dar nu sunt acele cutii pe care oricine ar vrea să le deschidă. Ei vor altele. Sunt între două lumi în care sar și cad. Aparțin lor. Unde mă potrivesc cel mai bine?