Sala plina imi insufletea privirea, rasetele copiilor imi afiseau un zambet strengar ce ma facea sa trag cu ochiul in camera de langa, unde spre uimirea mea descopar un copil trist.
Doi pasi inapoi si realizez ca nu-mi inchipui, ma strecor printre topaitorii plini de energie si hotarata pasesc in camera linistita.
Subtila apropiere nu ma face decat sa ma regasesc. Obositorul moment m-a captat si pe mine. Ma asez langa copilul care imi intensifica starea si incerc sa-i stopez evolutia mangaiendu-l pe cap.
Privirea sa imi arunca in brate o stare familiara, dar totusi mai scot din buzunare un truc in speranta ca al doilea AS din maneca va avea efectul bine meritat..
Ei.. acum e acum!!!
Asteptam sa primesc o privire mai vesela, dar fara succes. Ma incapatanez sa-l inveselesc si incep prin a ma apropia de el folosind un vocabular infantil.
Intr-un final copilul reuseste sa zambeasca, dar tot nu-mi spune nimic din ceea ce as fi vrut sa aud.
Ii simt vocea tremurand si vad cum isi ascunde gingasia sub cuburile de lemn cu care nu facea nimic altceva decat sa-si construiasca o casuta..
In jurul lui domneau cateva foi pe care la prima vedere le-as fi asemanat cu niste mazgalituri.
Mazgalituri din care nimeni n-ar fi inteles nimic..
Acolo.. el isi etala singuratatea sufocandu-si imaginea sub ochii mei..
Refuzam sa inteleg ca tristetea ii furase zambetul colorat, nu intelegeam de ce nu e afara langa ceilalti copii. Mi-as fi dorit sa am eu puterea necesara sa-l smulg din acel decor.
Ma simteam cumva responsabila pentru fericirea lui, pentru tristetea care ii cuprindea privirea, pentru tot ceea ce nu avea.
La un moment dat m-am ridicat cu intentia sa plec si va spun sincer ca nu mai asteptam nimic, dar poate din teama de a nu ramane singur, Alex a tresarit, intrebandu-ma daca nu stiu cumva de unde isi poate cumpara o familie.
Intrebarea m-a coplesit peste masura, dar am facut un pact si pot sa spun ca am plecat zambind!
I-am promis ceea ce mi s-a promis si mie cand aveam varsta lui, n-am evitat sa-i spun si partile rele pentru ca deja infantilitatea cu care il tratam, el a avut grija sa mi-o alunge cu frageda maturitatea de care dadea dovada.
Ne-am imprietenit si ca sa nu plec chiar atat de abatuta am primit si o invitatie la o inghetata in urmatorii 10 ani, nici mai devreme, nici mai tarziu pentru ca Alex avea cateva planuri interesante de pus in aplicare in momentul in care va “decola” de la casa de copii.
Eu am ramas cu o stare de incredere desavarsita, cu un desen senzational pe care mi-am propus sa il fac cadou cand va fi mai mare si cu jumatate din promisiunea ca il voi mai vizita.
Cealalta jumatate a ramas la el, a fost decizia lui.
Dupa cum spunea „Fetele sunt cu capul in nori” asa ca s-a oferit sa tina el aceasta jumatate de promisiune ca sa nu-mi fie greu ..