Pe un coridor de spital ..

 

În fața mea doi copii aleargă voioși. Cred că marea văzută pentru prima oară prin ochii unor copii este desăvârșită. Iubesc diminețile călduroase mai ales când soarele îmi încălzește ușor pielea, îmi e drag, îmi e atâta drag de mare..

Cei doi ștrengari aleargă și se bucură de culoarea ei, e liniștită, niciun val de această dată. Emoțiile lor îmi străbat fiecare colțișor al corpului, palmele mi-au transpirat, dar continui să îi urmăresc cu interes, inima îmi bate atât de tare încât încep să simt că îmi eliberează sufletul de o încărcătură greoaie. Îi văd cum aleargă și cum se joacă în apă cu bulgări de nisip umed. Țipetele și râsetele lor de fericire însuflețesc plaja, sunt complici în orice, acolo e doar lumea lor, n-au alte jucării, decât nisipul, marea și scoicile.

Râvnesc la fericirea lor, m-aș apropia să mă joc cu ei fără să stau pe gânduri, i-aș lua de mână și i-aș strânge în brațe cu o iubire inexplicabilă, le-aș spune atâtea și atâtea lucruri, i-aș pregăti pentru tot ce va urma și i-aș încuraja astfel încât să prindă curaj, dar știu că acum nu îmi e dat decât să-i privesc, să-i privesc cum se bucură împreună de liniștea copilăriei lor, atât cât le-a rămas din ea..

Au un zmeu care îi “aleargă” neîncetat, puștoaica îl numește zmeul din povești, doar că zmeul acesta pare a fi unul blând și bun, să fie oare în acel moment în care zmeul nu scoate flăcări pe nas sau să fie într-adevăr unul dintre cei buni? Cert e că și-au facut un joc al lor, iar puștiul se distreză grozav la cârma zmeului său. Prin ochii lor, copilăria parcă prinde, iar și iar culoare în sufletul oricărui privitor.

După atâta alergătură parcă și eu am obosit, mă așez pe banca din spatele hotelului lor și îi urmăresc cu același interes. Baiatul îi lasă surorii sale, zmeul cel mult iubit și fuge după merinde, el fiind mai mare trebuie să facă rost și de ale gurii, în orice poveste se întâmplă asta, nu?

Între timp puștoaica ascunde în nisip o broscuță din plastic găsită pe plajă, e comoara ei, pare să fie prețioasă la cât de multă grijă are de ea și cred că se așteaptă să o găsească și anul viitor în același loc. În buzunarele rochiței roz cu volănașe mai are câteva scoici pe care le scoate, le privește și cred că își dă seamă că nu a sosit încă timpul lor. Sunt frumoase ce-i drept, parcă nici eu nu le-aș îngropa acolo. Se pune în fund și incearcă să le așeze pe săndăluțe, cred îi place ideea, pare cochetă la cei 6 anișori, dar nu mai văd zmeul ce i-a fost lăsat în grijă. L-a luat vântul, ce bine pentru că pe mine mă înfiora. Niciodată nu m-am simțit bine în preajma unui zmeu.

Imediat ce sosește hrana, începe și căutarea zmeului. Alți doi copii l-au văzut agățat într-un vârf de plop, ce-i drept dacă mă uit mai atent, acolo se și află, dar e cam departe de sol. Fetița nu-l mai vrea, băiețelul în schimb, da, iar cu o încăpățânare aprigă se hotărăște să lupte pentru recuperarea lui. Bluzița sa de un turcoaz nemaipomenit se murdărește în scoarța uscată a plopului, piciorușul drept îi alunecă, dar acum se prinde de o altă ramură. Inima începe să-mi bată, m-a cuprins o frică de nedescris, îi aud în fundal pe ceilalți copii care au găsit zmeul povestind că ieri au făcut injecții în burtică din cauza unui cățel care i-a mușcat, fetița de 6 ani plânge și își roagă fratele să se dea jos, băiețelul se încăpățânează și urcă tot mai sus în plop, zmeul e din ce în ce mai greu de recuperat, ceilalți copii strigă încontinuu “Ai să cazi, ai să cazi”. Fetița fuge speriată către părinți, scoicile îi cad din mânuțe și o aud plângând cu o disperare înfiorătoare. Simt că îmi explodează capul și încerc să calmez durerea din piept..

Zmeul încăpățânat plutește în bătaia vântului acolo sus, ceilalți copii văd totul, lumea se strânge în jur, dar copilul știe că poate, plopul uscat pare să nu-i dea vreo șansă, dar el urcă de parcă ar fi vrut să atingă cerul și nu se lasă..

Copilul în continuare știe că poate..

În cealaltă parte, se află fetița care ține în mânuța dreaptă două prăjituri, iar în gând repetă mesajul transmis de mama, îl repetă de câteva ori din dorința de-al spune la fel de impunător precum i-a fost transmis. De acum ea este cea responsabilă dintre ei doi și cred că se gândește serios să nu-i dea prăjitura cu vișine fratele ei până când nu se va da jos din plop, ba chiar și-a luat și ea zmeul de acasă pentru a termina povestea și pentru că are toate soluțiile de a-l salva de personajul negativ din basme și pentru că binele învinge întotdeauna, merge și mai încrezătoare.

La jumătatea drumului se oprește în dreptul balconului de la camera lor, în stânga ei vede un copil cu un tricou identic cu cel al fratelui său. Copilul rănit își strigă mama cu ultimele puteri, șocul mare parcă duce la inconștiență, fetiței îi cad prăjiturile din mânuță, urlă cu toată puterea, a uitat fraza pe care o repeta în minte, zmeul se înalță spre cer. În dreapta o mamă disperată vrea să ajungă la copilul ei fără să realizeze că o desparte un balcon de el, urletele de disperare ce răsună în mintea mea se încheagă într-o amintire, se face întuneric, fetița încă își așteaptă fratele și părinții pe un colidor de spital, ea știe că binele întotdeauna învinge.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.