Cateodata trebuie sa faci un pas inapoi ca sa poti merge inainte. Si parca nu esti suficient de matur pentru a intelege acest lucru. Si parca nu ai suficient curaj sa intelegi mai departe de piedicile pe care ti le construiesti. Si parca totul pare precum o boala care se dezvolta rapid, iar leacul refuzi sa crezi ca se afla in tine.
Intr-o lume atat de mica ca a ta, nimic nu se mai potriveste cu visurile tale de alta data. Si iar te intinzi pe spate in intuneric si astepti sa treaca orele precum anii precedenti si sa speri ca cineva iti va intinde o mana si iti va da un sens. Ori ca cineva iti va zambi, iar tu te vei lega de zambetul acela in fiecare dimineata cand te vei trezi cu acea pofta de viata la care tot visezi. Pentru ca iti e dor de acel sens, de acea bucurie unica. Iti imaginezi fiecare dimineata insorita pentru ca stii ca asa se intampla dupa orice ploaie. Asa e firesc. Asa e normal. Si visezi. Cu ochii deschisi sau inchisi, pe strada, in parc, la cumparaturi. Nimic nu te opreste. Nimic nu te trage inapoi. Doar atat ti-a mai ramas, doar atat. Si iti cresc aripi. Aripi care te inalta. Aripi cu care zbori atat de sus incat incepi sa prinzi culoare in obraji, iar ei iti usuca lacrimile. Iar inima zboara si ea cu tine. Fara frici, amandoua incepeti sa percepeti o alta lume. O lume in care totul e mai frumos, in care nu exista temeri, in care te nasti curajos, in care lacrimile nu-ti ard obrajii si sufletul, in care tu stii ca tot ceea ce nu vei spune acolo, vei spune aici. Aici in noua ta lume plina de iubire.
Si astepti in continuare acelasi vis pe care il pictezi in fiecare seara in gand. Si crezi ca nu esti suficient de pregatit ca sa mergi inainte si pentru ca mereu crezi ca vei alege sa ramai cu fricile.