Concursul s-a incheiat si dupa lungi dezbateri am decis ca povestea Cameliei Covaci merita marele premiu. Ii multumim Cameliei pentru ca a ales sa impartaseasca cu noi povestea sa si ii dorim multe alte povesti minunate alaturi de noua rochita. Nu va mai tinem in suspans si va invitam sa va bucurati si voi de aceasta frumoasa poveste!
Veți râde, dar mult timp am crezut că marea cea mare este infinită
“Fiecare dintre întâlnirile mele cu marea a lăsat în mine ceva special: o amprentă, o emoție aparte care îmi face sufletul să vibreze frumos de fiecare dată când reactualizez trăiri. Am încercat să fac un top al unor astfel de momente deosebite, dar nu am reușit. Așa că, mă las pradă primului impuls și spun doar atât: “Tati, mami, vă mulțumesc!”
Am cunoscut marea la 7 ani. Până atunci, o văzusem doar la televizor sau prin pozele de prin cărțile de povești așa cum putea fi ea redată pentru copil. Gândul că urma să pășesc pe nisipul impecabil și să simt apa mării cea învolburate mă entuziasma nemaipomenit. Trebuie să recunosc că aveam mari emoții. Din păcate, au trecut 24 de ani de atunci iar regretul meu este că nu mai pot să previzualizez totul la dimensiunea celor întâmplate.
A rămas totuși ceva ce parcă și în acest moment retrăiesc: nerăbdarea de pe drum, din tren, la gândul că din clipă în clipă voi urma să-mi pierd ochii într-o întindere nesfârșită de apă verde-albastră și că-mi voi pierde privirea în ea.
A rămas senzația aceea minunată din momentul în care mi-am cufundat prima dată tălpile în nisipul fin simțindu-l cum se pierde atât de repede printre degete …Atât de repede până când valurile se întâlneau cu țărmul. Și atunci, rămânea peliculă uniformă, perfectă, un covor din nisip în care îmi plăcea să țopăi și să fac desene din și cu tălpi. Nu știam înota, dar tata mă lua întotdeauna în brațe și intra cu mine în apă. Zicea “Vine valul, să te ții bine!”. Valurile parcă n-au mai fost nicicând atât de surprinzătoare ca atunci sau, poate că, nu le-am mai privit eu în același fel. Am și acum în nări primul aer sărat și parcă văd pescărușii gălăgioși plutind mulți sus pe cer, deasupra mării, în asfințit.
Timpurile de atunci nu ne-au permis să facem decât câteva poze, dar chiar și așa, de fiecare dată când le privesc mă reîntorc acolo, în inocența mea, alături de mama și alături de tata, pe care nu m-aș fi gândit că-l voi putea pierde vreodată. Fiindcă asta înseamnă pentru mine emoție, acel punct zero de la care am pornit și care a contribuit enorm la modul în care astăzi gândesc și mă raportez la trecut.
Aș vrea ca prima întâlnire a băiețelulului meu cu marea să fie cel puțin la fel de emoționantă și de frumoasă precum a fost a mea. Și știți de ce? Nu doar de dragul unei trăiri de moment și a prezentului, ci de dragul acelor amintiri care își fac loc în suflet pentru totdeauna și rămân acolo neatinse. În suflet, apa nu ajunge niciodată la țărm…
Veți râde, dar mult timp am crezut că marea cea mare este infinită. Și asta mi-a dat aripi să visez și să mă înalț. Azi nu mai pot crede la fel…oare, am pierdut ceva pe drum sau, poate, prin nisip. În căutarea celor mai frumoase scoici din care poți auzi sunetul mării, mă voi lăsa pradă emoțiilor celor mai pure și-mi voi căuta copilăria. Da, de mână cu băiețul meu. O vom găsi împreună, sunt convinsă. Pentru că știm că amintirile ne vor urmări în orice colț al lumii, iar gândurile nu vor întârzia să se transforme în stări. Stări minunate, unice, plenare.” – Camelia Covaci
Sursa foto: pattern-vault