Despartirea


Ne naștem singuri și murim singuri. Ce luăm cu noi? Doar amintirile unei vieți pe care am trăit-o sau a fost doar o iluzie, care s-a topit lent sub ochii noștri atât de obosiți, atât de lamentați de culori șterse..


Mă privea cu ochii săi mari şi verzi care păreau tot timpul miraţi de ceva anume. Eu nu înţelegeam de ce înlemnise şi gura lui care de obicei vorbea fără oprire, acum părea încleştată. Ciudată expresie mai avea, era una necunoscută mie. Liniştea din camera zugravită în culoarea cerului începuse să mă sâcâie. Doar ceasul părea să-și manifeste neliniștea și tăia tăcerea camerei într-un mod cel puțin nesimțit. Văzând cum se sfieşte precum un copil prost am început a spune eu:

– Ce-ai făcut săptămâna asta? Nu prea am reuşit să vorbim.

L-am privit preţ de o secundă şi a fost de-ajuns să-mi dau seama că nu era atent

la mine. Buzele acelea păcătoase, pe care atunci când le priveai păreau a-ţi şopti: “Hai

înfruptă-te din noi” au dat sa schiţeze ceva, dar fără vreo izbândă.

– Ei, hai ca începi să mă stresezi, ce ai, spune odată!?

– Vreau sa ne desparţim, îmi pare rău, dar nu te mai iubesc!

– Cum, așa din senin? Dar ce s-a întâmplat?

– Nu ne potrivim. Deloc! Niciodată nu ne-am potrivit!

– Poftim? De unde ai scos asta? În cinci ani nu cred că ne-am certat de două ori,

iar acum nu ne mai potrivim?

– Păi da, de câte ori a venit vorba de câte-un subiect mai mistic așa, referitor la Dumnezeu, astrologie, Arsenie Boca și altele asemenea, încercai să-mi bagi pe gât concepțiile tale idioate, când știai destul de bine că eu sunt un ateu convins. Da, sunt un ateu convins, cred doar în ceea ce văd și fac doar ce vreau și cred eu că e bine pentru mine. Iar tu mă sufocai cu principiile tale despre viață și credință. Dacă am observat că tot nu renunți să mă îndoctrinezi, atunci ușor, ușor m-am îndepărtat și am evitat asemenea discuții care puteau crea animozități. Apoi mai e și treaba că ești foarte pasională și mi-e frică de tine. Dacă spun ceva ce nu-ți convine te agiți mai ceva decât pepsi și apoi iei foc. Spune asta zâmbind, ca și cum ar dori să descongestioneze atmosfera.

– Și de ce îmi spui asta tocmai acum, că nu pricep?

– Pentru că acum s-a nimerit.

– Auzi tu îți bați joc de mine? Cum adică, acum s-a nimerit? Adică în cinci ani de zile tu nu ai binevoit niciodată să-mi spui că nu ne potrivim, dar acum vii cu placa asta? Și cum naiba să te îndoctrinez eu? Ce ești vreun tâmpit, care nu are creier și care poate fi manipulat? Niciodată nu m-am crezut atât de abilă încât să intervin în liberul arbitru al oamenilor și să le impun eu ce să creadă! Cum poți să spui așa ceva?

– Ce e în neregulă cu ce spun?

– Faptul că ești duplicitar și meschin. Acum câteva zile îmi spuneai că mă iubești, iar acum îmi trântești că noi nu ne-am potrivit niciodată!

– De ce naiba ai stat atâția ani cu mine?

– Vrei să-ți spun sincer sau să te mint?

– Normal că vreau să-mi spui sincer. Ți se pare că vreau să fiu mințită?

– Pentru sex am stat cu tine. Mi-a plăcut să facem sex. Ești foarte imprevizibilă.

Și aș fi făcut asta mult și bine și culmea niciodată nu m-am plictisit. Mă atragi incredibil de tare. Ești o tipă deșteaptă, dar cu o personalitate cât Casa Poporului, iar asta nu este întotdeauna bine pentru o femeie. Bărbații vor femei sensibile și feminine, uneori vor femei cu probleme, ușor labile chiar, pentru a le da lor ocazia să le repare situația și pentru a le gâdila bărbăția.

CITESTE SI: 

Este suficienta dragostea intr-o relatie?

Tu însă ești din topor. Mult prea independentă și descurcăreață pentru gustul meu. Știi că la un moment dat ți-am spus, că ar fi mai bine să nu ne atașăm reciproc, ci aș vrea să avem parte de multe asemenea momente fierbinți, fără alte implicații emoționale? Dar ai început tu, cu lacrimogenele tale, cu profunzimi și de aici cinci ani cu sex foarte mișto, dar și cu discuții interminabile pe subiecte, care mă scoteau din minți. Iar acum nu mai vreau! Vreau o viață simplă cu cineva cu care să pot avea discuții pe temele care îmi plac și cu care să fac sex pe săturate, dar care să nu mă înnebunească cu faze filozofice sau telenovelistice. Eu sunt un tip instinctual, uneori animalic și așa vreau să rămân. De fapt am și cunoscut pe cineva, care gândește ca și mine, care crede doar în ce vede, iar cu femeia asta mă simt formidabil. Cu tine m-am simțit mereu defect. Mi se părea că sunt eclipsat, mă intimidai și nici asta nu-ți puteam spune!

– Ești nebun? Dar relația noastră a început prin  prietenie. Ne spuneam totul!

Ce naiba vroiai mai mult de atât? Wow, la asta chiar nu ma gândisem şi cum m-aş fi putut gândi când el, iubitul meu cu care aveam o relaţie superbă de cinci ani mereu păruse îndrăgostit până peste cap de mine. Am trăit o himeră, m-am iluzionat cu o poveste care nu a existat. Nu m-am gândit nici măcar o singură dată ca aş putea avea concurenţă sau că el ar putea să înceteze să simtă iubire pt mine. Asta era prea de tot. Cum aşa dintr-o dată să nu mă mai iubească?

CITESTE SI: 

Tu știi să iubești sau știi să fii egoist?

Acum eu eram cea care nu mai putea scoate un cuvânt. Simţeam cum mă sufoc uşor, uşor, camera părea să se îngusteze din ce în ce mai tare, ca şi cum cineva mă fugărea prin labirintul trecutului, vedeam în faţa ochilor prima noastră întâlnire, primul sărut, prima atingere şi prima incursiune în arta iubirii trupeşti… Toate astea erau acum otravă, otravă ce-mi pătrundea în suflet şi mi-l perfora. Puţină mândrie îmi mai rămăsese, atât cât să plec de acolo înainte ca lacrimile să-mi inunde ochii. Buzele îmi tremurau, mâinile nu mă mai ascultau, iar genunchii începeau să cedeze. Nu îmi amintesc cum am ajuns în stradă, cert este că abia atunci am realizat că plecasem fără haină, iar frigul năpraznic îmi tăia faţa şi lacrimile parcă deveneau mici ţurţuri, care se înnodau în bărbie.


Am mers mult fără nici o ţintă, la un moment dat alergam ca o nebună urmărită parcă de ceva odios, iar când am simţit că gerul răzbate asupra mea, m-am îndreptat spre casă. Nu mă aştepta nimeni, iar asta era cel mai crunt lucru pentru mine.


 De ce mi-a fost teamă toată viaţa n-am scăpat şi anume de jalnica singurătate. De multe ori m-am gândit că oamenii singuri sunt extrem de uşor de manevrat…

Ne naștem singuri și murim singuri. Ce luăm cu noi? Doar amintirile unei vieți pe care am trăit-o sau a fost doar o iluzie, care s-a topit lent sub ochii noștri atât de obosiți, atât de lamentați de culori șterse, de lucruri pe care ne-am făcut adesea că nu le vedem, deși uneori ne orbeau cu prezența lor.

Autor: Elena-Irina SPILCĂ 

Mai mult din frumusetea inimii Irinei, puteti gasi aici:

Ce e viaţa pentru mine, de Elena Irina SPILCĂ

 

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.